Și ea-mi închide ușa
Să nu pot ca să intru
Și să rămân pe scară...
Aud prin zidul rece ,
Un plânset de vioară ,
Și-n camera pustie
În care nu mai sunt ,
Dansează , sau se mișcă ,
Bătând din toc mărunt ,
O umbră cu chirie...
Este chiar ea , cea vie?
Sau umbra ei ascult?
Și melodia , care zbura
Prin sala goală ,
Și-a frânt parcă aripa
Cu fluturări de poală ,
Þipând deodată scurt ,
Ca o coardă ce se rupe
Fiindcă...a cântat prea mult
Și n-a fost învățată să cânte
Pentru unul.Ea , cânta pentru doi,
Și-acuma tace molcom
Și plouă peste noi :
Cu toamne , cu tăcere ,
Și moarte frunze moi ,
Cu sunetul de flaut
Al nesfârșitei ploi ,
Cu ore înghețate ,
În care mă scufund ,
Ca într-un mâl de ape
Ce mă tot trag la fund ,
Cu haosul de beznă
Ce mă încolăcește ,
Mușcându-mă de gleznă
Și-n mine hohotește...
Atunci strig și m-ascund ,
În inima ce bate ,
Cu glasul ei profund
În tâmple , ca o toacă :
Nu !
Nu vreau ca ora nopții
În suflet să petreacă ,
Fantasmele să-și umble ,
Rănindu-ne pe noi ,
Rupând bucăți absurde
Din visul meu , din umbre ,
Din carnea ce te-ascunde ,
Cu necurmate ploi...
Hai , sfâșie tăcerea ,
Să fim iar amândoi ,
Și scara să rămână
Ca pân-acum uitată ,
De ușa ce rămâne
În toamne , încuiată.